Din blogosfera evanghelică

Pro Logos: Viaţa după Dugulescu

“Pentru baptiştii români Dugulescu a fost, la o altă scară, cam cum a fost Michelangelo pentru italieni. Este greu să-l încadrezi undeva. Acest ‘cap al baptiştilor români’, cum s-au grăbit cei din massmedia să titreze, nu a avut niciodată vreo funcţie semnificativă în cult. Valoarea lui însă n-a fost dată de vreo funcţie anume. A fost pastor şi şi-a făcut datoria cu brio. A fost poet şi poeziile sale sunt extrem de apreciate în bisericile noastre. A fost om politic şi ne-a reprezentat cu cinste în Parlament. Nu prea cred că vom mai avea, ca şi evanghelici, prea curând, vreun reprezentant în Parlament, de anvergura lui Dugulescu, capabil să ia în nume propriu asemenea bătălii precum a făcut el. A fost o fire caritabilă şi a ajutat enorm pe semenii săi, direct sau indirect. A fost un bun prieten şi acest lucru îl mărturisesc cei care i-au împărtăşit prietenia. A fost evanghelist prin vocaţie şi puţini au mai propovăduit cu atâta putere şi îndrăzneală Evanghelia. Sunt convins că a fost un soţ bun şi un tată bun pentru cei patru copii. A fost un iniţiator de sisteme şi deschizător de drumuri, fondator de organizaţii… Dar nu funcţiile i-au adăugat valoare lui Dugulescu, valoarea lui i-a fost dată de caracter.

Privesc la ce se întâmplă în jur şi îmi dau seama că evanghelicilor români le lipseşte ceva important. Prea mult verbalizăm şi ne manifestăm zgomotos în a critica şi a judeca pe alţii. Prea puţin punem în lumină lucrurile bune făcute de aceiaşi. Prea mult ne manifestăm public nemulţumirile şi prea puţin ştim să exprimăm gratitudine pentru oamenii în umbra cărora am trăit. Prea mult taxăm greşelile altora şi prea puţin cinstim pe cei care sunt vrednici de cinste datorită slujirii lor pline de abnegaţie. Nu cred că Dugulescu a fost un om perfect. L-am auzit odată vorbind cum că-i este silă de propriile slăbiciuni. Şi probabil că a avut parte şi de aşa ceva. Este însă nedrept să-l judeci prin prisma lor. Cred că trebuie să învăţăm că menirea noastră este să zidim nu să dărâmăm, să restaurăm nu să condamnăm, să ridicăm şi nu să punem piedică. Ca atare şi energiile noastre merită a fi canalizate cum trebuie.” (Mihai Ciucă)

Jurnalul călătoriei mele: Reacţii şi contrareacţii la moartea pastorului Dugu

“Dacă topurile WordPress au fost practic acaparate de articole şi postări legate de moartea carismaticului pastor Dugulescu, alias Dugu, cum i se spunea neoficial, de informaţii de ultimă oră aduse de diverşi binevoitori, se pare că lucrul acesta a reuşit să îi irite pe mai mulţi bloggeri cu state vechi într-ale topurilor WP. […]

Mi-a plăcut foarte mult cum l-a numit un pastor pe regretatul Dugu: un STEGAR… Şi asta cred că a şi fost… dincolo de orice altceva, el va rămâne pentru mine unul dintre cei care au avut curajul să fluture steagul creştinismului evanghelic în vremuri în care cei mai mulţi nu au avut curajul să o facă AICI, în ţară, unul dintre cei care au contribuit la dezvoltarea protestantismului, a mişcării evanghelice de la noi.” (Emanuel Sârbu)

Barzilai-en-Dan: De ce a murit Petru Dugulescu?

“Petru Dugulescu a fost bolnav de inimă de câţiva ani buni. Obezitatea a cauzat multe complicaţii. Peste această realitate, a fost şi o fire furtunoasă, cu o mare încărcătură sentimentală. Acum a mai venit şi această exagerare răuvoitoare din parta unor căutători după senzaţional. Pasiunea lor este să vândă ziare, nu să se poarte omeneşte. Să fi fost această “picătură” care a umplut paharul şi a provocat atacul de cord al lui Petrică Dugulescu? […]

În ziua aceea, un grup de pastori prieteni îl chemaseră la prânz să ia masa împreună şi să se sfătuiasca cum îl pot ajuta. Prea întristat, Petrică i-a refuzat. Seara a dat telefon unuia dintre ei şi şi-a cerut scuze că nu a acceptat invitaţia. Ar fi fost oare altfel? Unele poveri se înjumătăţesc atunci când le purtăm cu prietenii …

Ca la fiecare dintre noi, la ora bilanţului oscilăm cu părerile între ceea ce a fost şi ceea ce ar fi putut să fie…” (Daniel Brânzei)